in Romania literara nr. 5

Cu un ton cind benign zeflemitor, cind viril-confesiv, Ion Pop scrie aici un volum al sensibilitatilor ultime, dezvaluite cu convingerea ca nu mai e, in fond, nimic de pierdut. Sarcasmul devine arma a propriei salvari, versurile (impecabile, ca mici naratiuni lirice) par fotografii in sepia ale unei memorii selective si duioase, iar poezia devine, din aceste motive, matricea perfecta in care intra pe rind nevroza, bucuria, speranta si uitarea. O carte absolut remarcabila, din care imi permit, in final, sa citez integral un poem ravasitor si sublim: «Ma uit la camasile mele / adunate prin ani, / asezate pe umerase, parca ar fi / in mars, aliniate, in pas tacut. / Trupul meu nu e in ele, mi-l pot / numai imagina, / cu inima mea veche, batind / in dreptul buzunarelor stingi. // Par ca se umfla totusi, din cind in cind, / usor. // Ca la o adiere de Dincolo.»