in Cultura nr. 544

Incitanta e insasi constructia discursului „pe doua voci”, caci criticul de acum simte nevoia sa dubleze perspectiva diaristului de atunci. Cel mai adesea, notatiile din 2011 corijeaza sau completeaza informatiile (prea laconice). Cea mai evidenta miza a acestor supracomentarii e, insa, aceea de intensificator al personalitatii. Prea crispat si laconic, tinarul din anii ’70-’80 e inghiontit a posteriori de o „voce” mai pregnanta si mai volubila, gata sa „dea din casa” mai mult decit ar fi permis-o austeritatea discursiva impusa de contextul epocii. Tema cea mai importanta a jurnalului lui Negrici mi se pare aceea a autocenzurii: notatiile anorexice nu sint simptome ale lipsei de personalitate a autorului lor, nici ale absentei impulsului confesiv, ci mai degraba limitari (auto)impuse ca raspuns la interdictiile de tot felul ale regimului.