Este Vasile Ernu „fiul risipitor” al comunitatii? Ei bine, prima impresie, data chiar si de catre situarea acestui volum in colectia „Ego-grafii” a editurii Polirom, este ca Vasile Ernu isi povesteste propria copilarie si adolescenta, imprumutind propriile trairi pentru a construi mai bine istoria unei comunitati. Referirile personale sint la fiecare pagina, iar faptul ca nu il cunosteam atit de bine pe autor ma indemna sa trec toate evenimentele ca fiind personale, plecind de la istoria tumultoasa a unei familii pina la razvratirea tinarului, fiu risipitor, care pleaca din comunitate pentru a-si fauri un alt viitor, dar pe care nu o paraseste cu adevarat niciodata (…)
Treptat insa, mi-am dat seama ca Vasile Ernu a incercat altceva, a realizat o adevarata (si reusita) cercetare antropologica asupra unei comunitati destul de inchise, punindu-se el insusi in postura de narator-observator. Chiar daca pare personala, marturia sa este doar o forma de realizare artistica, pentru ca nu vom afla niciodata cit de mult este din Vasile Ernu in narator si cit de mult este fictionalizat personajul, nu pentru a fi mai putin veridic, ci pentru a produce cititorului sentimentul ca avem de-a face cu o relatare din interior, cu privire la o comunitate religioasa marginala, cu propriile reguli si traditii, cu un sistem foarte bine pus la punct de organizare si functionare. Tocmai pentru a sistematiza o mare parte din informatii in mai putin de 400 de pagini a fost nevoie de o transfigurare a „personajului” Vasile Ernu (nenumit in carte) in narator-observator.