R. C.: Porniti cel mai recent volum al dumneavoastra, Romania ca parere, cu un articol din Bilete de papagal care ne spulbera inca o data orice speranta. Nimic nu se schimba si nu se va schimba in politica romaneasca, este concluzia la care ne indrumati inca de la inceputul cartii. Apoi, chiar primul dumneavoastra text, despre Gheorghe si Andrei Ursu, are acelasi ton. Chiar nu mai avem nici o speranta?
D. T.: Nu-mi place sa inoculez, nimanui, nimic – fie chiar in doze inofensive – nici din pesimismul meu funciar, nici din starile mele de optimism pasager. Ar putea fi chiar imoral din partea unui om care traieste de 30 de ani in afara Romaniei sa sporeasca sentimentul national al deznadejdei sau puseurile de optimism propagandistice de care este zguduita o conducere sau alta a tarii. Nu fac decit sa marturisesc ce simt eu.
Despre cum nu se schimba nimic (desi se schimba), iata istoria unui american celebru. Satul de lume, s-a retras timp de cinsprezece, douazeci de ani si a trait in sihastrie. Cind s-a intors, a fost asediat cu intrebari legate de ce s-a schimbat in lumea pe care o abandonase. Raspunsul a fost cam acesta: «Nimic. Nimic esential. Au disparut niste politicieni, au aparut altii, dar politica este aceeasi. Au disparut niste comentatori de televiziune, au aparut altii, dar televiziunea este la fel de jalnica» etc.