in Steaua nr. 7-8 (801-802)

Oricit de serioasa si crunta ar fi tema abordata, Vasile Ernu ii gaseste o cheita care face povestea duioasa. In capitolul despre foamete (scris impecabil, cum altfel?), Ernu exploateaza propria experienta pentru a ilustra pe viu aceasta tema ingrozitoare. Mama-sa, de peste 85 de ani, a trecut prin foametea de dupa razboi («N-am crezut c-o sa scap»). Cind vorbesc la telefon, il intreaba un singur lucru, care l-ar pune in incurcatura pe fiecare dintre noi. «Cind ma suna, imi pune o singura intrebare. Stiti ce intrebare? Dragul meu, ai ce minca? Ma uit in jur si ma rusinez, sint jenat. E o intrebare care nu se mai pune. Mincarea, in ziua de azi, a ajuns intr-un cu totul alt tip de discurs. Aruncam enorm de multa mincare. Sintem imbuibati. Nu-l mai vedem pe cel flamind. Sintem ignoranti in privinta hranei. Nu avem nici cea mai vaga cultura a foamei, una dintre cele mai profunde culturi ale omului. Sint jenat cind ma intreaba asta, dar inteleg ca, pentru ea, mincarea este fundamentul bunastarii si tine de esenta vietii. Si, cind ma gindesc ca prin mincare ea intelege o bucata de piine, ma apuca o rusine profunda…»… Uite asa, tot cosind evenimente istorice de fapte (auto)biografice, Vasile Ernu isi scrie cartea, asa cum se tese un covor moldovenesc. Iar noi, citindul, il refacem, ca pe un kalasnikov.