in Suplimentul de cultura nr. 492

Si incepi sa il iubesti in aceasta Apocalipsa necesara pe care o abate peste Tokio, peste oamenii din care vor ramine doar cardurile aparatelor lor de fotografiat, peste oamenii care poarta masti la gura si manusi in miini, pentru a nu mai cunoaste apropierea unui alt om, incepi sa il iubesti pe Joao Paulo Cuenco pentru lipsa lui de mila, pentru lipsa lui de masura, cind se comporta cu personajele sale exact asa cum ar face un Dumnezeu psihopat, incepi sa il simti tot mai aproape, tot mai frate, si in inima ta e ca si cum cineva tocmai ar fi aprins un chibrit, intocmai cum patesc toti acesti oameni din cuvinte care – uite, uite! – mai pot totusi sa simta ceva, fie si moartea, si ii dai dreptate: da, da, da, explozia in care se sfirseste totul e obligatorie, e necesara, si lasi chibritul care ti s-a aprins in inima sa arda si ii spui lui Jorge Paulo Cuenco: asa e, asa e, asa e, raul invinge si nimic nu se poate face, si singurul final fericit pentru o poveste de dragoste chiar e un accident.