Romanul lui Dan Lungu este actul de identitate literara al unei lumi care creste sub ochii nostri, dar pe care o ignoram in profunzimea ei, dincolo de stirile de fapt divers care asigura rating-ul emisiunilor de stiri: lumea copiilor abandonti de parintii plecati la munca in strainatate. Invidiati de colegii lor scoala si de joaca pentru micul spor de confort material, pentru jucariile nemaivazute, hainele mereu in ton cu moda si dulciurile seducator ambalate, dar secati de sentimente si de dorul dupa cei dragi, tot mai insingurati, mai tristi si mai dezorientati. O lume care nu este, asa cum s-ar putea crede, doar una in roz, dar nici una in negru. Exista in ea destule pete de culoare, umor, veselie, inocenta, speranta. Chiar daca odata cu sosirea serii, in pragul somnului, gindurile se ineaca in amintiri, in discutii imaginare, in sentimente refulate si, nu de putine ori, in lacrimi amare.Gratie formatiei sale de sociolog, Dan Lungu intelege precum putini scriitori de azi specificul unei epoci, in toata complexitatea ei, cu toate detaliile mai mult sau mai putin vazute si stiute. Romanul sau Fetita care se juca de-a Dumnezeu este, fara indoiala, cea mai reusita expresie artistica a unui fenomen care a marcat profund societatea romaneasca in anii din urma. Un roman emotionant, impecabil scris, care, ecranizat, are toate sansele sa se transforme intr-un film de mare succes.
