in Observator cultural nr. 789

Istoria Regelui Gogosar, la fel ca si Cronicile genocidului, e traversata de un refren care, repetindu-se in situatii-cheie, imprima intregii carti tonalitatea majora. In Cronici, doua astfel de mantre punctau firul intimplarilor: «Sa am bani de cheltuiala as veni la primavara, cind o da soarele iara» si delirantul «te iubesc te iubesc te iubesc». In Istoria Regelui, delirant se repeta «omoara-ma, omoara-ma, omoara-ma!», rostit pentru prima data de Luiza, sotia lui Calomfirescu, in culmea extazului erotic. Sint mai multe feluri de moarte si de morti, in acest roman. Cei mai multi sint, asemenea Regelui Gogosar, mortii-vii, care au pierdut orice alt sens in afara de inertia de a acumula: bani, influenta, placere, toate derivate ale unui impuls concupiscent, in cele din urma sinucigas. Nu intimplator, catre finalul cartii apare, in cimitir, un personaj shakespearian, groparul care aminteste de Robert Diavolul, protagonistul Cronicilor. Numele lui e Robert Stan, sau Satana, si el va proiecta si apoi va pazi cavoul pe care Calomfirescu il proiecteaza, excesiv (cum altfel?), pentru ceea ce va urma.