pe bookaholic.ro

Poemele din Si cuvintele sint o provincie sint poeme de observatie a cotidianului, a incidentelor/ conversatiilor din lift, din bloc, cu vecinii protagonistei, a celor din trafic etc., a vietii de zi cu zi, un fel de observatie obstinata a „realitatii” si de refuz al interioritatii. De ce aceasta fuga de interioritate?
Adila, personajul-narator din aceasta carte de poezie, este instalata intotdeauna la margine (fereastra la care sta e o margine, locul ei in autobuz e, de asemenea, marginal), isi constientizeaza pozitia si, cum spuneam mai sus, abia din aceasta pozitie ea poate „citi” lumea. Numai de pe margine e posibil actul observarii. Nu e o fuga de interioritate, deci. Este, poate, situatia poetului, asa cum o explica T.S. Eliot: «parerea mea este ca poetul nu are de exprimat o personalitate, el este doar un mediu determinat, un mediu si nu o personalitate, in care impresiile si experientele se combina in moduri specifice si neasteptate». Si mai spune Eliot: «Poezia nu inseamna o eliberare a emotiei, ci o eliberare de emotie; nu e exprimarea personalitatii, ci o eliberare de personalitate». Dar sigur ca nu m-am gindit la eseul lui Eliot cind am lucrat la cartea asta. Mi-am amintit de el acum, ca m-ai facut sa ma gindesc la lipsa de interioritate (personalitate) a personajului meu. Ocazie cu care tocmai am marturisit ca Adila e poeta.