Aurelian Moroiu este la extrema opusa lui Marc Aureliu, iar vremurile de acum sint cele ale apocalipsei amusinate, atrase, accelerate prin exacerbarea viciilor, ticalosiilor (nu numai la nivelul Preselui, la Vila Park, la Palatul sau ori aiurea), dar si prin gaunosenia si lipsa de reactie a subordonatilor, serviciilor secrete, colegilor de partid sau, extins la nivelul intregii tari, a votantilor, mindri minuitori de tablete si de telecomenzi. Larisa Banu, care devine din ce in ce mai usoara (implacabil, din cauza osteoporozei) si Marta, prima doamna a tarii, din ce in ce mai tacuta, retrasa dincolo de „ochiul singuratatii” (implacabil, din cauza celor doua mandate si a Liei Mardare, fotomodel, favorita Preselui) au ca element de crasa contrapondere pamintul, cu toata puterea strafundurilor lui, care nu tace, care se revolta, care uita sa se lase calcat in picioare, strapuns, sistematizat, ci se inalta – pe alocuri – imprevizibil…