in Cultura nr. 520

Gabriela Adamesteanu reuseste sa orchestreze naratiunea astfel incit, din niste piese de puzzle imprastiate aiurea in prim-plan, dar care se organizeaza perfect in subsidiar, sa reiasa imaginea unei societati – Romania anilor ’60-’70, cu toate problemele ei controversate. Romanul se dovedeste a fi deosebit de complex din acest punct de vedere. Naratiunea devine mai convingatoare in ceea ce priveste cadrul realist, tocmai pentru ca acesta nu e scos in evidenta prea mult, nu devine teza; are impact mult mai puternit pentru ca e lasat sa functioneze doar ca mediu modelator. In iubirea ei pentru profesorul Petru Arcan, pe care-l cunoaste din copilarie, de pe vremea cind acesta ii era elev si apropiat unchiului sau, nu cred ca se pot ghici semnele carierismului, ci doar ale unei tinjiri catre firesc. Este adevarat ca tinarului asistent universitar nu-i sint straine retetele de succes valabile in acea conjunctura socio-politica, dar Letitia inainteaza „in orb” pe calea aleasa dintr-un impuls centrifug. Nu vrea sa parvina, ci doar sa se sustraga – intaresc ce-am spus deja – «drumului egal al fiecarei zile».