De-abia acum, cind i-am citit cartea despre sectanti, mi-am explicat citeva dintre ciudateniile lui Vasile Ernu, cel nascut in URSS si convins om de stinga, pentru care Biblia, imaginati-va, e un izvor de pilde pentru orientarea sa ideologica. Ernu, care se declara mai degraba agnostic, face parte dintr-o familie de sectanti, evreii mesianici, cu o istorie care se intinde de-a lungul a patru generatii. (…)
Pentru Stalin, in schimb, sectele au intrat si ele in categoria inamicilor regimului, astfel ca membrii lor au fost trimisi in Gulag, cind n-au fost executati de politia secreta. Relaxarea politica din timpul lui Hrusciov, cu reabilitari si repuneri in drepturi, nu numai ca i-a ocolit pe sectanti, dar acestia au continuat sa fie tratati la fel de dur ca pe vremea lui Stalin. De ce? Fiindca disidenta lor era ireductibila. Se tineau la margine, iar aceia dintre ei care acceptau sa faca pactul cu Leviathanul erau respinsi de comunitatea lor. Asta s-a intimplat si mai tirziu, incit sectantii, cel putin cei pe care-i cunoaste Vasile Ernu, se simt mai bine ca prigoniti in URSS-ul lui Stalin decit ca acceptati, fara probleme, in alta parte. Caci daca stalinismul vrea sa-i asimileze cu forta, capitalismul – care nu-i pune in conditia de marginali – ajunge sa-i asimileze fara efort si, de fapt, fara sa-i pese de ei.
Incit, pentru unii dintre ei, virsta de aur a sectei lor e perioada prigoanei, cind sint supusi la mari incercari, care-i fac sa se simta puternici in credinta lor de minoritari. Indiferenta celor din jur fata de ei, care nu-i mai face sa se simta altfel, e o incercare mult mai puternica si mai subtila, careia sectantii admit ca nu stiu cum sa-i faca fata. O carte impresionanta care face din Vasile Ernu unul dintre cei mai importanti romancieri pe care-i avem.