Cristian Teodorescu a reusit sa desparta jurnalistul de prozator, folosind parca doua condeie diferite. Cu parerile gazetarului, cu parti-pris-urile lui, poti sau nu sa fii de acord. Literatura lui insa e facuta sa dureze, sa capteze orice fel de cititor, sa-l implice. Desi povestirile si romanele lui Cristian Teodorescu au ca numitor comun o umanitate marunta, omul oarecare din diferite perioade ale societatii romanesti, scriitorul nu se repeta de la o carte la alta fiindca atit realitatea din care sint inspirate cit si structura pe care pune carnea epica variaza, intensitatea tensiunilor e mereu altfel reglata, umorul, absurdul, misterul sint dozate cumpanit. Noul lui roman, Soseaua Virtutii, circumscrie o lume familiara cititorului roman contemporan, cu evenimente si tipologii din viata noastra cotidiana. Dar minunea e ca arta prozatorului face ca aceasta lume sa functioneze dincolo de conjuncturi, sa-si pastreze coerenta si dupa ce realitatile datate din care s-a inspirat se vor fi perimat. Lumea romanului e cea bucuresteana, urmarita din 1990 incoace, prin intermediul unui personaj care, de voie-de nevoie, se adapteaza meandrelor (si mendrelor) concretului, modelate din umbra de oameni ai vechiului regim.