in Observator cultural nr. 765

Mezina familiei este singura care se salveaza cu adevarat de Armaghedon: ranita de atitudinea absenta a parintilor, ea paraseste satul plin de noroaie si plictiseala si isi implineste visul de a trai intr-o lume cu chip de biblioteca, unde lectura e perceputa ca rugaciune si ca ritual. Mai mult decit atit, ea scrie, peste ani, acest tulburator roman, in care Laurentiu Malomfalean vede un autentic „manual de vindecare”, caci mezina familiei da glas acum cuvintelor ramase nerostite atunci, cu o „gravitate fara cusur”, cum remarca Alex Goldis. Marta Petreu si-a dorit, conform propriei marturisiri, sa ii faca nemuritori pe oamenii din carte. Chiar daca este vorba, la urma urmei, de o nemurire pur literara, ea a fost dobindita; caci cine ar putea uita vreodata personajul Mariei, care, «cu privirile negre, aprinse, […] arata uneori ca o Zeita-Mama, spurcind lumea cu arhaica ei minie aflata dincolo de intelegerea vreunui muritor de rind»? Poate ca nu intimplator s-a pornit, in ziua inmormintarii ei, un diluviu care a tinut patruzeci de zile si care a acoperit satul de ape, in care au fost gasiti pesti uriasi. Patruzeci de zile, cit a durat si scrierea acestei carti – o scriptura a iubirii si a iertarii.