O poezie care ar trebui sa fie imnica (este, adesea, in ton si versificatie) devine elegiaca, trecind eul prin calatoria infernala, initiatica, dar cu ridicare la prezentul, deodata si el iluminat de acceptarea/invatarea mortii. Demonstrativ ar fi reusitul poem Jonas, unde aflam si toate simultaneizarile, tipice lui Bogdan Alexandru Stanescu, intre evenimente, oameni si locuri, toate vizate ca exemplare atitudini umane in fata mortii, fie ca sunt pe harta straveche, fie pe cea actuala.
Acest al doilea volum defineste un poet, nou prin neasezare in peisaj batatorit romanesc, unul care imbraca armura trecutului, memorabil noua, si care pune o corporalitate, carnalitate si suflare/expresie actuala inauntru, pentru a face calatorii initiatice prin timpuri si locuri suprapuse, dar asamblate unei identitati. In primul rind lirice.