in Suplimentul de cultura nr. 470

Exact asta si sint Castanele..., o lunga conversatie intre doi oameni, la inceput aproape necunoscuti, in timp devenind prieteni, vorbind tot mai sincer, departe de ochi si urechi de strain, fara nici cea mai mica intentie de publicare. S-ar fi ales praful daca as fi stiut ca o sa facem din toate astea o carte. Eram si eu curioasa cum se va citi aceasta reconstructie... Nu cred ca e interesant pentru altii cum l-am cunoscut pe Emil Brumaru (intr-o biblioteca; plin de castane in jur). O sa spun insa ca nu voi publica niciodata o carte de corespondenta si nici restul discutiilor de pe blog, care s-au salvat ca niste animale sfioase de la intrarea in rubrica (ce munca de detectiv ar mai fi!), si ca nici prietenia, nici discutiile – dinainte, de dupa – nu au depins de o rubrica temporara.