Fetita care se juca de-a Dumnezeu e un roman care are marca Dan Lungu si elementele distinctive ale scriiturii sale. Treptat, scriitorul a evoluat de la formula unui realism „neutru” stilistic, impersonal, de proces-verbal, la una in care si vocile personajelor - nu numai experientele lor - sint studiate si captate in pagini, in toate inflexiunile lor. Lungu e mai degraba un auditiv decit un vizual, instrumentul sau prozastic preferat fiind, asa zicind, reportofonul HiFi, nu camera de filmat. Dincolo de secventele mai spectaculoase si mai dinamice ale intrigii romanului nou, ceea ce retine atentia si ceea ce este lasata ori facuta sa se „desfasoare” e partitura personajelor centrale. Fetita a carei mama lucreaza in Italia vorbeste altfel decit mama plecata la munca - si in acest altfel, minutios decupat si explorat de romancier, e una din cheile constructiei si intelegerii romanului.
