Mult mai tirziu, cind i-am recitit amintirile, Panu mi s-a parut vioi stilistic, stapin pe condeiul lui si, cum zicea Zigu Ornea, o sursa alternativa despre cenaclul junimistilor unde se coceau la foc mic idei conservatoare care aveau sa se transforme ulterior in doctrina de partid, chiar daca la acea vreme Maiorescu se mira, poate sincer: „Ce are a face literatura cu politica!?”. Ceea ce mi l-a facut simpatic a fost curajul lui de polemist care s-a pus pina si cu Voda, incit era sa intre la basca din cauza asta. Panu a fugit la Paris ca sa scape de puscarie. Carol I l-a iertat cind liberalul cu vederi republicane s-a intors in tara, dar n-a uitat, asa ca atunci cind batrinul Panu a fost propus pentru un post de ministru, regele l-a respins net, pe temeiul ca nu poate fi ministru cineva care a tradat prin sustragere de la pedeapsa legea din tara sa. Nu s-a gasit nimeni sa-i explice atunci regelui ca fuga in strainatate era o cuminte traditie autohtona careia pina si altfel temerarul Panu ii daduse curs.
