pe bookmag.eu

Citind romanul Femei singure, te gindesti la varianta meridionala a spleen-ului, acel cheag de trairi difuze, greu de tradus in cuvinte, dar clare prin efectul final: plictisul, apatia, despresia si paralizia oricarei actiuni. Asemenea unui cheag, apasa pe constiinta personejelor, blocind irigarea ei cu sensurile profunde oferite existentei. Desi au trecut prin dramele unui razboi, personajele descrise de Pavese ramin mondenii hedonisti, care se lacomesc in fata senzatiilor placute, dar fara a le mai savura. Ele stiu ca se pot infrupta fara limite din tot ce poate fi risipit fara prea multe remuscari, de la blanuri, la calatorii pe Riviera si petreceri oricind au chef de o companie numeroasa in care sa se piarda, consuma totul din inertie, plutind intr-o agonie a plictisului frumos poleita si acoperita de materiale pretioase, ca intr-un pictorial dintr-o revista de moda simandicoasa, in care siluete cu priviri pierdute, de fiinte inaccesibile si decadente, sint inconjurate de luxul vazut prin ochii celui greu de impresionat. (...)
Femei singure a ramas, mai presus de toate, imaginea burgheziei italiene de dupa terminarea celui de-al Doilea Razboi Mondial si un portret cinic al orasului Torino, unde s-a format si Cesare Pavese.