in Romania literara nr. 36

Scrisorile, ordonate in mod clasic dupa datarea lor, reiau dialoguri cu Beeckman, Mersenne, Huygens, Fermat, sau cu unele dintre rudele lui Descartes. Ele constituie spectacolul unui gen literar propriu al secolului al XVII-lea, descendent din stilul epistolar umanist si, mai departe, din scrisorile lui Seneca. Autorul studiului introductiv discuta pe larg aceasta descendenta si vede in ea sursa principala pentru care amestecul de elemente personale si rationamente cu obiect universal dau parfumul si ambientul retelei de savanti care comunica si sustin constiinta intelectuala a veacului. Sint ele un mod de gestionare a receptarii operei, gindit deliberat de autor? Sint ele doar un complement al operei? Sau o subtila poveste genetica a ei? Sint intrebari la care fiecare scrisoare poate raspunde, uneori, diferit, iar exegetii vor putea produce clasificarea lor. Editorial, ele sint, intr-adevar, un complement al operei carteziene, dar un complement fata de care o versiune romaneasca a operei insasi este un santier asumat partial de mai multe generatii si a carei forma completa o putem astepta cu optimism din partea colegilor nostri.