De la editia intii, cartea despre narcotice in cultura romana a lui Andrei Oisteanu a cunoscut un succes care nu pare sa-si fi atins limitele, fiind iata, publicata in cea de-a treia editie. Atunci, in 2010, <> a fost nominalizata la Premiul <> si a cistigat Premiul Special al Uniunii Scriitorilor din Romania. A fost amplu discutata in presa culturala si a reusit performanta de a fi o carte de istorie culturala, literara si de antropologie cu succes de public, ceea ce, trebuie sa recunoastem, este ceva rar. Desigur, subiectul, unul inca tabu la nivel de societate si cu siguranta la nivel de scoala (in sens larg), avea toate premisele pentru a stirni interesul cititorilor. Iar Andrei Oisteanu a stiut sa umble la tabuuri, si acolo unde indeobste se vorbeste despre exemplaritatea destinelor marilor personalitati, fie ca e vorba de Eminescu, poetul nepereche , fie ca e vorba de Ion Barbu, poetul matematician, el vine cu biografii necosmetizate in care printre slabiciunile omenesti se numara ingerarea, injectarea sau fumatul de narcotice. <> a devenit deja, in patru ani, bibliografie fundamentala pentru cine este interesat de literatura romina. Cartea constituie, fata de istoriile clasice , un soi de pol minus, in care slabiciunile, consumul de stupefiante, melanholia scriitorilor sunt cercetate minutios, intr-o incercare de detabuizare si, implicit, de corectare a imaginii pe care publicul o are in general despre breasla literara