in Formula As nr. 1124

Non credo, oro, scrisa in engleza in ultimii ani de viata, este cartea testamentara a lui Petru Dumitriu, un amestec de eseu filosofic si confesiune, o autobiografie spirituala, cu atit mai interesanta cu cit autorul nu e preocupat doar de salvarea sufletului propriu ci si a omului ca specie amenintata. De la nu cred, nu stiu, ma rog, la pietatea care da sens existentei, Petru Dumitriu nu da lectii, ci isi povesteste propria aventura spirituala, jalonata de evenimentele vietii sale in Estul comunist si in Vestul egoist, cu invatamintele lor. Vorbeste de bine despre fiecare dintre femeile iubite - Henriette Yvonne Stahl, Irina Medrea, cu care a avut doua fete, si Francoise Mohr, marea dragoste tirzie, care i-a stat alaturi pina la sfirsit. Nu ezita sa-si spovedeasca pacatul de tinar jurnalist flamind care se decide in 1947 sa se faca frate cu dracul pentru a trece puntea si modul cum aceasta tovarasie ii devine insuportabila ( ¦) Cu toate dezamagirile si crizele de identitate, Occidentul i-a daruit si bunatatea, nobletea sufleteasca a unor oameni care l-au salvat din nefericiri, tot asa cum rugaciunea (rostita numai in romaneste, limba copilariei lui) l-a vindecat de teama de moarte, caci ea este œoferirea, daruirea si abandonarea sinelui nostru sub forma de vorbire adresata Celui Necunoscut pe care il numim in mod traditional Dumnezeu .