pe bookia.ro

Cartea de fata, Non credo, oro (a carei poveste editoriala merita citita ea insasi ca un roman) reprezinta ultimul manuscris (de fapt: ultima dactilograma) a lui Petru Dumitriu. E un document sufletesc, un testament spiritual al prozatorului. Necunoscatorii nu vor gasi mare lucru in paginile lui (afara, poate, de o serie de reflectii acute despre cum este posibil sa ai un adevarat cult al rugaciunii ca exercitiu cotidian fara a fi, totusi, credincios). Connaisseur-ii, in schimb (cei onesti), vor trai surprize imense. Nu direct (nu e o carte-tabloid). Ci prin medierea unuia dintre prefatatorii volumului. Criticul Ion Vartic (caci despre el este vorba) deduce din continutul ei nici mai mult, nici mai putin decit „formula” de supravietuire etica a lui Petru Dumitriu. Anume posibilitatea de a fi, in mod constient, partas al raului fara a te lasa impregnat de el.