Este un infern al lui Dante actualizat, exemplificat cu ajutorul celor petrecute nu de mult, cind oamenii erau tratati ca animalele de catre oameni, toate ororile secolului trecut, reprezentind, in acelasi timp, cum spune insusi Jose Saramago, <>, determinindu-te sa observi cu maxima luciditate felul in care reactioneaza oamenii cind sint pusi in situatii extreme, cum parcurg o scara dureroasa a dezumanizarii. Nu orbirea propriu-zisa este cauza reala, ci aceea spirituala, orbirea sufletului, lumina nereprezentind un simbol al seninatatii, armoniei si cunoasterii, de data aceasta, ci o ignoranta, uneori dorita, alteori neconstientizata, o cufundare intr-un ocean de pace egoista, un paradis fals, bizar, artificial, sprijinit pe un morman de cadavre si de gunoaie. Eseu despre orbire este o replica amara, care, in alta varianta, posibila, ar fi putut fi vehementa, furioasa, ca un strigat al lui Ioan in desert, dar nu, calea aleasa de Saramago este una cinica, nemiloasa, o relatare calma, cel putin in aparenta, fara inflorituri, fara pasaje lacrimogene, de bocete si deplingerea cruzimilor de care o fiinta umana poate deveni capabila.