in Observator cultural nr. 725

Eu cred ca originalitatea mea pe plan critic – si il am ca precursor pe Bernard Dort – este ca m-am integrat in lumea teatrului fara a deveni prizonierul ei. De aici mi-a venit o anume intelegere concreta, practica a actului teatral, nu generalista, lipsita de detalii. Dar evident ca ai nevoie si de o anumita exterioritate care te obliga sa compari, sa semnalezi nereusitele (...) Privesc actul scenic ca pe un act concret, de viata, din care caut sa extrag momentele poetice, pe care sa le descriu in nota lor particulara. (...)
In aceasta carte admiteam ca n-am iubit total teatrul, Iubire si neiubire de teatru! Postura mea nu a fost nici de adversar, ceea ce inseamna refuz, dar nici de amant nesatul. Citez o fraza foarte frumoasa a lui Jean Villar despre Jean-Louis Barrault, spunind despre acesta ca problema lui era ca „iubea prea mult teatrul“. Cei care iubesc prea mult teatrul nu cultiva o relatie critica, dialectica cu el. Cioran afirma: „Ma scol dimineata ca un erou revoltat si termin seara ca o marioneta dezarticulata“. Si mie mi se intimpla ceva asemanator cu teatrul. Il iubesc noaptea si il detest dimineata sau invers. Teatrul e arta care a suscitat cele mai frecvente reactii duble. Exemplul cel mai relevant este cel al lui Hamlet: pe de o parte, el iubeste teatrul, pe de alta, il dispretuieste. De aceea aceasta carte, Iubire si neiubire de teatru, este un fel de profesiune de credinta a spectatorului nici hipnotizat, nici distantat. Eu insumi.