in Observator cultural, nr. 722

Romanul este extrem de dens, atit tematic, cit si stilistic. Nonliniar, multistratificat, nostalgic (prin tema copilariei si reflectarea trecutului Rusiei), textul propune un permanent joc intre suprafata si profunzime, intre numit si nenumit, intre realitate si imaginatia care da culoare realitatii. Complexitatea ii vine si din intertextualitatea ce presupune o buna cunoastere din partea cititorului a literaturii rusesti. (...) Spun doar ca traducerea realizata de Veronica D. Niculescu (nu e o surpriza, ci o reconfirmare) se asaza natural in continuarea lumii de cuvinte a lui Nabokov. Darul este o carte complexa, fara centru, deschisa, extrem de generoasa in semnificatii, de savurat pe indelete. Cine nu o intelege trebuie sa reia lectura, incepind cu Puskin, Tolstoi, Cehov, Turgheniev. Ar putea primi in dar o intreaga literatura. Poate chiar niste farime din infinitul cautat de Feodor Godunov-Cerdintev: „Ah, demon rasuflat al fiorilor ieftini, nu ma tenta cu sloganul «genul meu». Nu-i asta, nu-i asta, ci ceva dincolo de asta. Definitia este intotdeauna finita, insa eu ma intind neincetat dupa departari, am cautat dincolo de baricade (ale cuvintelor, ale sensurilor, ale lumii) infinitul, acolo unde se intilnesc toate, toate liniile”.