in Suplimentul de cultura nr. 439

Expo ’58 este un roman care merita citit din mai multe motive. O data pentru abilitatea lui Coe de a recrea o lume apusa, in care ignoranta si/sau inocenta tipice lui Foley erau, de fapt, valabile pentru intreaga societate (una in care, de exemplu, fumatul se recomanda gravidelor pentru a le mai calma din stresul de a purta sarcina), dar in care cinismul si deziluzia contemporane nu-si aveau locul, in care oamenii inca mai puteau nadajdui la o lume mai buna fara sa para stupizi din cauza asta. Apoi, pentru umorul sau englezesc, subtil, fin si ironic, care se combina aici cu o nostalgie omniprezenta pentru niste vremuri mai simple, poate chiar mai frumoase (desi nu chiar lipsite de anxietati) si, nu in ultimul rand, pentru ca, dincolo de intriga tipica unui roman de spionaj si de o anumita incarcatura specifica romanului de moravuri (ambele motive de sine statatoare pentru amatorii de gen), Expo ’58 se recomanda pana la urma a fi o carte despre felul in care, uneori, ne ratam sansele de a deveni altcineva pentru ca, din diverse motive, unele intemeiate, altele mai putin, nu putem sa ne dezbaram de ceea ce sintem deja. O situatie care nu se poate rezolva prea usor... dar citind cartea, macar ne dam seama ca nu sintem singuri. Nu ca asta ar reprezenta neaparat o consolare, dar cu siguranta reprezinta o confirmare. Aceea ca literatura de calitate ne propune adesea in personajele ei slabe (moral, caracterial) intruchipari de o forta impresionanta a ceea ce-nseamna energia creatoare a unui autor. In cazul de fata, Jonathan Coe.