pe hyperliteratura.ro

I-am citit citeva din dialogurile catavenciene abia dupa ce am terminat romanul, si a fost mai bine, deoarece invers as fi fost tentata sa ma supar pe autor pentru ca povestea lui Sebastian nu e tocmai cea mai plina de poante si intimplari haioase. Este mai degraba o poveste amaruie, care-si mai trosneste din cind in cind rindurile in citeva replici si faze la care rizi cu multi dinti, doar ca sa-ti plaseze cind te-astepti mai putin niscai pumni in ficat de te-ntrebi ce naiba dureaza asa de mult ca sa-ti recapeti respiratia.
Cel putin cu mine asa s-a purtat, poate mi-era mai bine daca nu ma atasam atit de mult de zanaticul Sebastian si de catelul Pip cu megaesofag, adevarul e ca nici nu stiu cum m-a prins; tin minte ca primele pagini le-am parcurs atit de circumspecta incit ma dureau sprincenele de la prea multe arcuiri, apoi m-am lasat pur si simplu pe mina scriitorului si-am intrat cu totul in carte sa cunosc asa cum trebuie oamenii de-acolo.