Femeile albastre este o carte despre captivitatea memoriei, un provizorat in care siluetele trecutului capata corporalitate. Romanul e confesionalul unui individ ce-si descopera tardiv principala infirmitate: imposibilitatea iubirii. De aceea el prefera sa colectioneze imaginile femeilor din trecut, de fapt oglinzile lor. Privit asa, romanul este o frumoasa poveste despre oglinzile memoriei. Cred ca Gheorghe Craciun miza pe o ingenioasa terapeutica aici: teoria lui legata de adevarul realitatii care exista cita vreme este observat se aplica si aici. Doar ca, in roman, acest Barba albastra nu are nevoie sa se asigure ca ele exista sau au existat, ci ca el e viu si se cunoaste pe sine. Ca e real cu adevarat.
