pe constantinpistea.wordpress.com

Marea placere in legatura cu amintirile lui Irfan Orga este ca termini cartea in acea stare fericita, dar paradoxala, in care te bucuri sa fi gasit un asemenea volum, dar esti trist ca nu mai urmeaza macar doua-trei pagini in acelasi mare fel. Iti induce acea „prea multa fericire” a lui Alice Munro, o betie a lecturii care te face sa rasfoiesti cartea in sens invers si sa-i mirosi paginile cu impresia ca e pe-acolo ceva praf de pe strazile Istanbulului de altadata. Te uiti la carte si parca vezi cum le arde casa, cum pleaca tatal si unchiul la razboi, cum se moare, cum se bombardeaza si cum se innebuneste, usor, dar sigur, pentru ca o mama cu doi copii e aproape coplesita de viitorul nesigur.