in Suplimentul de cultura nr. 428

In aceasta imaginatie a aproapelui (iar nu a departelui de performanta stanesciana), Brumaru este atins de aripa geniului. Privirea lui dilata „maruntisurile” casnice si le modifica structura. Fiecare obiect se va naste din nou, prin raporturile inedite si valentele deschise de versuri dislocante la modul uimitor. Poetul, totusi, nu face doar hiperrealism cu turnura fantastica. Se plaseaza mai degraba intr-un cimp de tensiune al fantasmaticului, folosindu-se de prezentul dat pentru a evada in zonele unor obsesii fecunde.
Sub prezentul versului sta experienta stratificata a afectivitatii. Asa cum poetul isi adora lumea lui domestica, se iubeste pe el insusi ca parte a ei; si aceasta se vede in atentia cu care isi studiaza si utilizeaza creativ aproape fiecare secventa real-imaginara. Astfel ca, in paginile acestui poet „minor”, se poate intimpla orice, oricind – dar nu si oricum. Daca totul ne pare la prima lectura usurel in versurile lui Emil Brumaru, citindu-le inca o data observam cu perplexitate ca absolut totul are greutate.