în România literară, nr. 50/2022

Amin Maalouf, n. 1949, creștin libanez stabilit de o jumătate de secol în Franța, deci el însuși migrant (care își scrie cărțile în franceză), pune în această carte problema identității celor care trăiesc la începutul noului mileniu într-o lume globalizată. Identitatea nu mai poate fi privită doar din unghiul religios sau etnic; oamenii trebuie să se înțeleagă unii pe alții printr-o țesătură a multiplelor și diverselor apartenențe. „Ceea ce face să fiu eu însumi și nu altul este fap ­tul că sunt la liziera a două țări, a două sau trei limbi, a mai multor tradiții culturale.” Deși creștin, faptul că araba îi este limbă maternă l-a făcut să cunoască în profunzime marea cultură clasică a arabilor și a islamului; un paradox care l-a modelat. „Limba are această minunată particularitate de a fi în același timp factor de identitate și instrument de comunicare.” Buna vorbire a arabei a creat pentru Maalouf „legături cu toți cei care o folosesc zilnic în rugăciunile lor și care, în marea lor majoritate, o cunosc mai puțin temeinic decât mine”. O importantă temă a cărții rămâne identitatea lingvistică, dar nu numai, pentru că în epoca globalizării suntem toți niște migranți și minoritari. (…) Deși autorii nutresc de obicei speranța că o carte pe care tocmai au încheiat-o va supraviețui peste secole, în cazul acestui eseu, care se citește cu plăcere și poate fi deosebit de util profesorilor, Maalouf încheie declarându-și speranța că peste nu foarte mulți ani rostul scrierii sale va fi perimat. Că nepotul său va ridica într-o bună zi din umeri, mirându-se „că în vremea bunicului încă era cazul ca toate aceste lucruri să fie spuse”.