în revista Apostrof, nr. 1 (392)/2023

Voci la distanţă (Iaşi, Polirom, 2022, 304 p.), recentul roman scris în pandemie de Gabriela Adameşteanu, e probabil cea mai bună carte publicată după Revoluţie a autoarei. Mărcile de forţă ale scrisului ei – fixaţia mărturisită pentru personaj, cuprinderea unui întreg context istoric şi social prin destinele câtorva protagonişti şi faimoasa ureche a prozatoarei, remarcată de critică încă de la Dimineaţa pierdută, capabilă să redea cu fineţe particularităţile de limbaj ale personajelor sale – sunt şi aici recognoscibile. Reuşita romanului vine tocmai din rafinamentul şi echilibrul cu care sunt dozate aceste ingrediente, rezultând, am zice, un distilat complex, căci Voci la distanţă e şi-o carte a familiei, cum remarca Sanda Cordoş, dar şi o carte politică, şi o carte a cuplului, a feminităţii, a memoriei şi, mai ales, a unei vârste, a bătrâneţii. (…) O carte tandră prin ricoşeu, Voci la distanţă este, în esenţă, un roman despre condiţia umană, care nu lasă deoparte niciunul dintre marile/ micile cataclisme ale oricărui destin omenesc: pierderea părinţilor, a partenerilor, adulterul, boala, îndepărtarea copiilor. Iar suferinţa e imanentă, căci, prins în malaxorul vieţii cu variile lui condiţionări, omul n-are prea mult spaţiu de manevră. Anda poate fi oricare dintre noi, în negocierea zilnică a binelui cotidian.