în revista 22

Cartea în discuție este un strălucit studiu de caz al direcției pe care o ilustrează, cu discursuri istoriografice care țintesc superlativul, ceea ce face, în aproape toate operele sale, istoricul american. Subtitlul de la Marii comandanți e, de altfel, explicit: Alexandru, Hannibal, Cezar și arta conducerii. A fost ușor să îi aleagă, spune B. Strauss cu subiect și predicat în multe rânduri în care vorbește despre cartea sa, când e, previzibil, provocat să explice aceste alegeri, cum să le spunem, stelare pentru istoria (inclusiv pentru istoria militară din Antichitate). (…) Sunt multe lecțiile care ne (par)vin de la ceea ce știm despre cei trei, cu privire la viața și opera lor politică și militară. Sunt lecții punctuale – de tactică și de strategie militare. Sunt lecții mari – care țin de aranjamentele politice în centrul cărora au fost. Sunt elemente, deși în multe confruntări cei trei au ieșit învingători, care țin de pedagogia eșecului (despre cei trei, în grade diferite, s-a și spus, de altfel, că au fost „mari învingători învinși”). Pentru ceea ce ne spun acestea, formula următoare e cum nu se poate mai nimerită: „Alexandru cel Mare, Hannibal și Iuliu Cezar reprezintă modele și semnale de alarmă în același timp. Riscăm atunci când îi ignorăm, dar ar trebui să-i imităm cu precauție. (...) o societate autentică nu va lăsa niciodată ca un război să fie condus de altceva decât interesul public. Alexandru, Hannibal și Cezar nu s-au lăsat influențați decât de ei înșiși”. În fine, ca într-un joc, Barry Strauss face și un soi de clasament între cei trei: „Cezar a fost cel mai mare dintre toți comandanții din Antichitate. Hannibal este eroul cauzelor pierdute și al bătăliilor perfecte. Alexandru a fost vedeta neegalată. Cezar, cu toate punctele sale slabe, s-a apropiat cel mai mult de statutul de conducător”.