în Cațavencii

Cred că Repetiție… e cel mai bun roman de până acum al lui Mihai Radu, care aici transformă cronica zilnică a unei vieți nici prea-prea, nici foarte-foarte, o viață de om oarecare, într-un prilej de întrebări dintre cele mai tulburător-incomode și de răspunsuri care te bagă la idei. Paul al său e unul dintre nenumărații păguboși care par să nu fi învățat mare lucru de la viață, un naiv care caută ceva, nici el nu prea știe ce, cinic în prezent, fiindcă s-a tot fript cu întâmplările prin care a trecut, dar gata să ia lucrurile de la capăt de dragul acelui îndepărtat ceva după care aleargă. Concluziile lui „de etapă“ sunt mai totdeauna ale unui om pățit, care însă nu e în stare să se astâmpere, astfel că sensibilitatea nu i se tocește, iar curiozitatea îl împinge să meargă mai departe în călătoria sa prin viață. (…) Deși n-ai zice la prima vedere, sub aparența de satiră de moravuri Repetiție… e, de fapt, un roman filosofic alcătuit din episoade, cum să zic, pilduitoare, cam în felul celor scrise de iluminiști. La fel ca optimistul naiv Candide al lui Voltaire, Paul al lui Mihai Radu a ajuns să știe cât poate fi omul de ticălos și/sau de laș din conformism, fie ca persoană fizică activă, fie în calitate de complice, dar spre deosebire de Candide, care alege o viață simplă de fermier, Paul, aidoma sucitului Cănuță, nu spune cum alege să-și trăiască speranța secretă într-o lume palpabilă mai bună.