Cum poate deveni moartea o tăcere fericită? Varujan Vosganian răspunde prin opt ficțiuni în Povestiri despre oameni obișnuiți, restabilind un adevăr pentru fiecare nucleu narativ. Textele au în comun denunțarea agenților deformatori din contemporaneitate. Vorba lui Nichita: „de la eu la eu/ distanța e acoperită de moarte“. Așa și eroii lui Vosganian: traversează destinele sau hărțile cu sentimentul că epidemia, reală sau exagerată, le trezește instincte și euforii încremenite (Crucea Sudului), coșmarul pierderii copilului reactivează paternitatea (Ia-mă nene!), secretele libertății din iubire acroșează alte sensuri morții și trecutului (Cireșica), bovarismele sabotează destinele (Tanti), cyberspațiul găzduiește defulările (Martiriul lui Sebastian) sau accidentează absurd realul (Demascarea), bătrânii slujesc boala cu etica nealterată (Unchiul Turi), iar miturile sunt reinterpretate tragic de expați (Vâscul). (…) Dinamice și euristice, plastice și moralizatoare, bune de adaptat cinematografic, scurt-metrajele din Povestiri se puteau numi „Crisalidele“: doar că aventura ieșirii din cocon e condamnată la singurătatea comună. V. Vosganian a creat adevărate tablouri negre: multe, dacă nu toate, memorabile.
