La Polirom, unde au apărut în ultimii ani mai multe volume de proză scurtă și foarte scurtă, în consonanță cu vremurile de scurtă respirație în care trăim, Robert Șerban a publicat recent o culegere, Știu pe cineva (despre care a mai scris și Angelo Mitchievici în România literară, privind aceste „momente și schițe“ mai ales prin lentila modelelor caragialești. Însă aș vrea să mă opresc asupra altei apropieri revelatoare pentru evoluția scriitorului timișorean, anume poemele și prozele lui Petre Stoica, cunoscător al literaturii germane, atras de congenerii săi din Gruparea 47 (care a dat și eseiști, critici sau publiciști angajați în democratizarea societății), ca și de mai vechii Yvan Goll și Johannes Bobrowski, din care a tradus. (Despre interviurile lui Robert Șerban cu Petre Stoica a scris recent Răzvan Voncu, tot în România literară). Atenția îndreptată asupra autorului (n. 1970) semnalizează o prezență cu totul remarcabilă în mai noua (chiar dacă nu foarte noua, fiind vorba de un debut la sfârșitul anilor ’90) literatură română. Apropiate de așa-numita ficțiune flash, care rareori depășește două mii de cuvinte, abordând realitatea fulgerător, ambiguu și de obicei cu o întorsătură de situație în final, care aruncă brusc altă lumină asupra ziselor precedente, astfel încât textul se deschide spre esențialitate precum poezia (fără a urmări însă în primul rând emoția, ci narația, factualitatea), textele lui Robert Șerban conferă comprimare anecdotică, parabolică, unei situații cu multiple înțelesuri, în care evoluează cel mult două personaje. Temele sunt contemporane, complexe (în ciuda conciziei de cel mult trei pagini: cât un capitol din mai sus amintitele proze scurte ale lui Rushdie) așezând cu prospețime accentul pe trecerea către adolescență sau vârsta adultă, pe relația de cuplu, pe o îmbolnăvire sau alt moment existențial (grav sau, dimpotrivă, plin de umor), cu structurări realiste și în același timp sugestive. Personajele sunt fie trăznite (Ciudata lui Florinel, care scria pe Facebook că și-ar dori șerpi sau cârtițe drept animale de companie, îi oferă oaspetelui ei o supă de… liliac), fie cei mai banali oameni, care înțeleg însă, deodată, lucrurile altfel. Un fotograf vede și reușește să pună în valoare frumusețea din chipuri considerate urâte („Am reușit să-i spun cu jumătate de gură: «Așa e perfect, nu mișcați» și am apăsat pe declanșator. În fotografia pe care i-am făcut-o atunci e o urâtă de-a dreptul frumoasă. Și așa a rămas până în ziua de azi, când ne pregătim pentru nunta de argint“). Nestor, un vecin de bloc, cunoaște pe toată lumea (Știu pe cineva) și rezolvă orice problemă, dar dă deodată năvală noaptea la un vecin spre a-l anunța că la autoturismul lui „tocmai bodicăie cineva pe care nu-l știu“. Un pensionar luptă cu țânțarii, bântuit însă și mai supărător de gândul că fiul plecat la studii în străinătate nu se va mai întoarce, un adolescent care șutează într-o „minge de cauciuc albastru subțire“ descoperă, după ce rămâne singur în viață, cum dăduse cu piciorul norocului; o tânără înrudită cu Titulescu e fascinată de statuia acestuia, pe care o ține în casă, prezență oprindu-i orice apropiere de alt bărbat; și tot așa, cu luciditate și accesibilitate, despre defecte omenești, întâlniri, întâmplări, evadări în imaginație, ca în poemul (care i-ar fi plăcut desigur lui Petre Stoica) întitulat Ce rămâne din viață: „Oamenii știu însă că / poezia este ceea ce rămâne din viață“. Poezia – dar și proza foarte scurtă, pentru cei care preferă să citească mai puțin și în spațiul paginii rămas liber să-și așeze gândurile proprii.
Comments (0)