Oase strălucitoare (Polirom, 2026), romanul lui Moni Stănilă, e susținut de trei voci, Iana și Laura, mamă și fiică, și nonagenara Maria, personajul pivotal, în jurul căreia se înfășoară istoria recentă a Basarabiei full of sound and fury. Tatăl Laurei, Leo, exclus din familie încă de la nașterea Laurei – părinții ei nu s-au căsătorit niciodată –, este abia schițat ca personaj, o prezență masculină diminuată, efasată și nu este numit ca atare, deși Laura știe cumva că el este tatăl. Prin cele trei personaje menționate mai sus, trei femei, avem trei generații, dar în memoriile Mariei, care este nonagenară, se mai află una, a părinților ei, generație care comunică prin ea. Două mame se află în prim-plan, mama Mariei și mama Laurei, Iana, amândouă deschizând orizontul unor maternități neîmplinite, distorsionate. Constelația aceasta feminină se remarcă și prin felul în care a stat sub vremi, dar numai sub chipul degeminat mariologic al Mariei și al mamei sale, istoria se transformă într-o pedagogie cu bătaie lungă, una care are în centru relevanța identității moldovenești plasată între românesc și basarabean, alunecând în faliile istoriei, strivită de plăcile ei tectonice, o „identitate rănită“, cum numește Michael Pollak Viena finiseculară sau o „identitate în ruptură“, cum numește Sorin Alexandrescu identitatea românească
Relațiile între personaje sunt definite prin alternarea în oglindă a punctelor de vedere, într-un fel de montaj aproape cinematografic. Laura este o adolescentă „rebelă“, solitară, introvertită, marcată, deși nu o arată, de absența unui tată căldicel, supus voinței mamei sale, dictatului ei de a sta deoparte. Cu o anumită respingere difuză pentru tot ceea ce este bărbătesc, văzut ca inautentic, dacă nu chiar devirilizat, într-un conflict cu o mamă de tipul control freak, excesiv de intruzivă, nesigură, acaparatoare, care își transferă o parte din anxietatea postpartum într-o nevroză care ia forma unei supravegheri permanente, la cei 17 ani ai săi Laura se confesează jurnalului. În încercarea de a-și normaliza fiica, Iana o duce la un psiholog-terapeut pe care Laura îl îmbrobodește cu clișeele umoral-adolescentine menite să furnizeze materialul pentru un diagnostic previzibil. Laura este un Holden Caulfield feminin, doar că ceva mai voluntar, deși joacă aparent cuminte în rolul în care o distribuie o mamă depresivă. Emanciparea este mai degrabă interioară, reflectată de gesturi, tăceri, însingurări, replici acide, dar fără scenele dramatice al unei mari răzvrătiri generaționale, pentru că Laura nu are gașca ei, nici măcar un prieten sau o prietenă, practică nu aderă la niciuna dintre „religiile“ artistice underground ale momentului. Limbajul ei este inițial cel al unei adolescente introvertite asemenea puștiului din filmul Paranoid Park al lui Gus Van Sant, dar fără poezia tăcerilor lui, a unei imagistici non-narative, pentru că mintea ei vorbește cu teribilisme, în jargon, cu paraponul lui „știu eu mai bine“. Ce gândește ea nu e stream of consciousness, ci mai degrabă un monolog interior livrat diaristic. Cu adevărat interesantă devine Laura prin privirea mamei, cea care o vede, și nu e singura, neajutorată, fragilă, alienată, incomunicabilă, intratabilă, incognoscibilă, un pic freak. Poza aceasta nu are de-a face cu analiza, ci cu emoția care recuperează un fel de luciditate în părintele dezaxat. Mama își iubește fiica mai mult decât orice pe lume, dar nu știe cum să ajungă în sufletul ei, nu știe să comunice, așa că respingerea propriei fiice urmată de politicoasa, treptata îndepărtare de cuplul Iana-Leo refugiat în Italia cu atât mai dureroasă. Remarc aici finețea prozatoarei în regizarea acestei decuplări-defazare mamă-fiică.
Totul se schimbă, însă, pentru Laura, când face cunoștință cu dna Maria, care știe să pătrundă în existența sa cu delicatețe și discreție. Ea devine tutorele de care avea nevoie și care o inițiază în două domenii esențiale: literatură și istorie. Pe măsură ce citește și devine o cititoare avidă, Laura este tentată să scrie și avem o mise en abyme autoironică, o mostră de proză analizată chiar de autoare cu o maximă severitate, la care adaugă opiniile, majoritatea nefavorabile, de cenaclu. Oricum, Laura participă la un cenaclu literar și această inițiere pare să trimită la o primă etapă a unei construcții de sine în acord cu propria sensbilitate. Numai că prozatoarea a grăbit puțin lucrurile aici, adolescenta vorbește despre Mariana Marin, Ioan Es. Pop cu un ton de familiaritate care presupune acomodarea lentă a lecturii. Într-un fel, Moni Stănilă arde artificial aici etapele formării Laurei, pusă pe fast forward în privința asimilării literaturii și lumii ei particulare, în sensul noii pedagogii revelatoare a devenirii prin literatură.
