Ceea ce constituie o pregnanță a narativului lui Cristian Tudor Popescu (consecvență, luciditate, raționament, umor fin) se regăsește pe deplin și în cea mai recentă carte a domniei sale; toate acestea sub umbrela (că tot e la modă acest cuvânt) unei scriituri care și-a conturat un stil inconfundabil: directețe, simplitate (chiar când sunt abordate „idei tehnice“), dezinvoltură interogativă. (…) Cristian Tudor Popescu are aceeași pricepere de a te apropia de lucrurile importante, fie, ele, socio-culturale sau „tehnice“, fără să-ți violenteze ignoranța. Rațiunea domniei sale are estetică și când îți vorbește despre arta cinematografică, dar și când îți deslușește cuantificarea timpului; și când îl invocă pe Omar Khayyam, dar și când se distanțează de noocrația lui Pitagora și Platon; și când explorează genealogia „românului bun român“, dar și când îl copleșește „sentimentul aumanului“. Când îl citesc pe Cristian Tudor Popescu îmi vin în minte doi mari scriitori, din multe puncte diferiți, dar convergenți în iscodirea marilor probleme ale omului și lumii: Robert Musil și Jean d’Ormesson. (…) Există în această carte atâta bogăție de idei, atâta explozie de germeni expresivi care se cer puși în lucrare spre înțelegere și aprofundare, încât e aproape jignitor să reduci totul la o simplă cronică de întâmpinare.
