În Revista Viața Românească. nr. 7-8/2026

O nouă ultimă zi de O. Nimigean e „cartea unui an” (2012), după cum Ulise al lui Joyce era romanul unei zile. O poveste a Apocalipsei, cu contururi indefinibile, dar și o însumare conjuncturală a referințelor culturale de epocă. O divină și umană comedie a actualității. Cei patru cavaleri (dürerieni) ai Apocalipsei, tot ei ghizi în acest univers, se pot numi Mateiu I. Caragiale (pe spațiul infernal autohton); Céline, invocat din oficiu, ca reper absolut; Joyce – expertul straturilor de stiluri, dar și Julio Cortázar, pentru secvența pariziană, Șotronul său fiind busolă sigură pentru cititorul… debusolat. /… / Construcția amintește de efectul vizual pe care îl produce o catapeteasmă sau o frescă, pe care poți s-o examinezi în ritm diferit și cu concentrarea pe viziunea de ansamblu sau focalizat pe anumite porțiuni. Ideea de imagini-fresce vine și de la obsesiile culturale ale autorului, printre ele fiind și filmele lui Tarkovski, în special ultimele: Nostalgia și Sacrificiul, consonante cumva romanului. M-am gândit că pasiunea pentru Tarkovski ar fi dictat și un (alt) detaliu artistic: ca și la celebrul regizor, fiecare secvență e o operă finită (la Tarkovski fiecare cadru de film e tablou de pus în ramă), urmând detalierea plastică a fiecărui obiect. Dacă un spectacol de teatru e adunat din mizanscene, aici fiecare secvență e o pânză tematică. De aici iluzia unui roman static, unde „nimic nu se întâmplă” (doar se constată). Or, o „ultimă” zi nu poate fi decât un stop-cadru, care însumează existența, ca finalitate, ca împlinire. /… / Romanul total al lui O. Nimigean sintetizează subiecte, stiluri și paradigme consacrate ale literaturii naționale, topește tot ce se întâmplă nu doar în arta, literatura, cultura, ci și în politica și viața contemporană, așa cum Groșan sau Cărtărescu sintetizau tot ce se întâmplase în literatura română clasică. /… / O lume centrifugă, în veșnică dezagregare. Și doar cartea (parte și ea acestei lumi), ca un burete ecologic, le adună pe toate. Și doar cuvintele le egalează în drepturi. Și doar textul le structurează. Romanul acesta însuși, cu scriitura sa sincopată și sacadată, nu doar consemnează o istorie în crâmpeie disparate (adevăratul tablou al timpului fracționat). El însuși este o ispravă remarcabilă a acestei istorii.