în revista Vatra, nr. 10-11

Recitindu-l, întâia constatare a fost aceea că formula utilizată de autor nu e atât de diferită cum mi se păruse inițial, când am fost sedus de stilul (pseudo)epistolar, în care am văzut un moment de cotitură în scrisul lui Cimpoeșu. Acum însă, mai puternică se dovedește convingerea că, în realitate, e același Cimpoeșu, care schimbă însă macazul, în sensul unei orientări către introspecție. Doar finalitatea e alta, însă lumea pe care ne-o propune e, în fond, cam aceeași. (…) Inevitabil, Scrisori către Taisia atinge și problema mecanismelor memoriei și ale uitării. Pentru Cimpoeșu, scrisul este „o anticipare a trecutului”, o formă de a-ți negocia devenirea de peste timp: „La fel și amintirile. Ceea ce nu vedem e în spatele oglinzii în care ne privim. Ceea ce am uitat nu a dispărut. A rămas puțin în urmă, străbătând mai încet prin straturile suprapuse de întâmplări ale lumii. Suntem amintirea celor care vom fi.” Iar acest roman, o bornă în scrisul său.