Opțiunea de a scrie un roman, după o lungă carieră de eseist și de traducător, este, de obicei, interpretată ca o regăsire: scriitorul ar elibera, în sfârșit, o vocație narativă ținută în rezervă, revenind explicit la o formă pe care o purta latent. În cazul Angelei Martin, această lectură a fost riguros confirmată, ea fiind aproape unanimă. Trilogia, proaspăt încheiată, (Valentina, Cartea lui Cezar, Îngerii de bronz*) a fost privită de critica de specialitate ca o frescă de familie de factură clasică, iar cronicarii au remarcat unanim că autoarea nu este interesată de experimentul narativ, preferând linia marelui roman realist, social și psihologic. Premisa implicită a acestui tip de lectură este aceea că realismul este o formă neutră, aleasă pentru transparența ei, expresie a unui temperament clasicizant lipsit de apetit pentru experimente formale.
Ceea ce s-a ignorat însă, deși lucrurile sunt la vedere, este faptul că acest tip de roman reprezintă o opțiune, o alegere care denotă poziția asumată a unui autor perfect conștient deopotrivă de mecanismele limbajului și de eșafodajul compozițional, de structura internă a compoziției.
Cel mai recent volum, și ultimul din trilogie, Îngerii de bronz, se organizează ontologic în jurul opoziției dintre două moduri de a sustrage ființa din fluxul unidirecțional al timpului. Primul îl reprezintă convenția monumentului; doctorul Cezar Grozescu comandă unui sculptor timișorean trei îngeri de bronz pe care vrea să-i așeze la mormântul părinților, doi în Arad și unul în Viena. Dar monumentul reține doar forma, în timp ce pierde viața; el există cu sens doar în măsura în care referentul a dispărut. Cezar apasă „creștetul lucios și rece al îngerului de bronz” vrând „parcă să-l rețină pe loc, să nu-și mai ia zborul niciodată”. Al doilea mod este memoria celui rămas în viață, formulată de Cezar pe o bancă, în fața cimitirului: „Memoria mea e singurul loc din lume în care am putea trăi din nou cu toții. Cine aș fi eu fără memorie?”. Amintirea reține viața cu prețul propriei fragilități, fiindcă se stinge odată cu cel care își amintește. Romanul se închide pe replica sculptorului care tranșează opoziția în favoarea vieții: „Asta-i viața! Oamenii nu-s îngeri! Parcă dumneavoastră nu știți?”. Aceste patru cuvinte funcționează ca o artă poetică a Angelei Martin. Împotriva perfecțiunii reci a formei fixe, a bronzului, a monumentului, a îngerului înghețat în timp și în spațiu, autoarea alege căldura imperfectă a omului.
Între aceste două forme, romanul introduce pe o a treia, pe care o numește explicit: scrisul. Pe aceeași bancă, Cezar își notează gândurile despre memorie „ca și cum ar fi notat-o pe hârtie”, trimite la ideile lui Flaubert și subliniază fraza „de două ori cu creionul imaginar”. Personajul gândește cu gesturile celui care redactează un text. Pasajul este guvernat de o frază a Valentinei, mama decedată, din ultima ei scrisoare: „Viața se cere s-o strunești în toate zilele, cum ți-ai struni cuvintele într-un roman, altfel își pierd sensul, se destramă și se irosesc. Iar viața ta e plină de viețile celorlalți, dar toate, absolut toate, sunt viețile tale”. Identitatea dintre construcția vieții și construcția frazei este aici enunțată în interiorul ficțiunii. Scrisul ocupă poziția mediană între monument și memorie: păstrează forma, asemenea bronzului, și păstrează viața, asemenea amintirii. Plasarea acestei reflecții asupra scrisului în centrul unei cărți realiste semnalează o conștiință a limbajului incompatibilă cu inocența formală pe care lectura curentă o presupune.
Alegerea profesiilor personajelor din ultimul volum, dar nu numai, pentru că ea vine în consecința celor stabilite în volumele anterioare, poate fi citită în aceeași cheie. Cezar este psihiatru; copiii lui, Lori și partenerul fiicei sale, Alfi, sunt arhitecți. Cele două profesii țin de construcția și de administrarea unei structuri. Psihiatrul lucrează cu structura interioară, cu psihicul care se destramă și care trebuie repus la locul lui; arhitectul, cu structura exterioară, cu spațiul construit care trebuie să persiste. Amândouă reiau gestul pe care fraza Valentinei îl atribuie scrisului, iar toate la un loc presupun strunirea unei materii care nu trebuie să se irosească: psihiatrul strunește mintea, arhitectul spațiul și deasupra tuturor, scriitorul cuvintele.
Proza Angelei Martin pare clasică, folosind uzual persoana a treia, fresca, omnisciența. Sub această aparență lucrează însă o tehnică pe care autoarea o practică sistematic: vocea auctorială alunecă în interioritatea personajelor și preia vorbirea lor fără s-o marcheze. Naratorul povestește din interiorul limbajului celor povestiți. Plecarea familiei din București devine „Daʼ nu-i bai, Grozeștii plecau din București cu inima împăcată”; drumul cu trenul e parcurs „vorba ardelenilor”; o gazdă cumsecade e „o cucoană din aceea veritabilă”. Aceste inflexiuni orale sunt absorbite de instanța narativă, care își contaminează propriul discurs cu graiul lumii descrise. Naratoarea observă personajul dinăuntru, îl trăiește în priză directă, oscilând între aderare și retragere. Am putea spune că persoana a treia balzaciană este, la Angela Martin, locuită de un eu care s-a antrenat să devină celălalt.
