Cartea nu se bagă în profunzimi de tip „teoria chibritului”, nu aflăm dacă Vasilică este capabil de analiză și auto-analiză, dacă este conștient de efectele deciziilor lui. Autoarea ne refuză accesul în mintea lui Vasilică și poate bine face (n-am de unde să știu); în schimb, ne oferă acces la propria ei minte, și de-acolo realizăm prăpădul făcut de Vasilică. Da, Hărți dă seama de structura generală a volumului, dar abia din capitolul Ultimultată își poate face cititorul o părere despre cum se construiește singurătatea unei adolescente fără tată. Decât un tată ca Vasilică, mai bine un tată mort și îngropat de mulți ani, înainte să apuce să facă tot pustiul pe care-l face. Dar asta e, că Vasilică trăiește prea mult. Mult prea mult. <
