în revista TIMPUL, nr. 20

(…) șase prieteni care și-au petrecut împreună copilăria în jurul blocului, în anii ’70, ’80, încearcă să (re)compună împreună, printr-o serie de discuții, mesaje vocale și documente Word nefinisate, o imagine veridică a primei lor părți din viață, scopul (cel puțin cel declarat; lui i se alătură deopotrivă nevoia de a evada din apatia cauzată de izolare în contextul pandemiei Covid-19 și micile & marile curiozități față de viața celuilalt/celorlalți) întâlnirilor fiind acela de a găsi soluția la întrebarea Au fost sau nu (frumoși/buni) acei ani (pentru noi)? Așa cum este de așteptat, în locul unei unice fotografii, care să surprindă cu exactitate esența vieții cotidiene a puștilor locatari în blocul D7, din Bercenii epocii ceaușiste, cartea are mai degrabă aspectul unui album, în care pozele de grup sunt făcute din tot atâtea unghiuri câți fotografi pitiți în memoriile individuale ale membrilor găștii. Așadar, surprinzătoare nu este atât concluzia ce privește imposibilitatea de a găsi un numitor comun (pozitiv sau negativ) la care să se reducă raportările la trecut ale tuturor participanților la meeting-urile de pe Zoom, ci mai ales modalitatea în care se ajunge la ea, dialogurile dintre oamenii acum maturi, ajunși la 50 de ani, cu familii, răspândiți în mai multe țări de pe glob (Israel, Suedia, America, România, Belgia) devoalând într-o formă nuanțată diferitele legături pe care ceea ce a fost le are cu ceea ce este, precum și principalele tipuri de raport pe care emigranții le au cu România și cu istoria ei. (…) Mihai Buzea, a cărui figură se întrezărește în spatele simpaticului nea Mihăiță, se ține la distanță de redundanță (s-au publicat deja numeroase cărți care au drept punct de plecare perioada din jurul întunecatului deceniu) prin oralitate și pluriperspectivism (ca elemente de stil), precum și prin implicarea în narațiune a unei game variate de idei și emoții puse în relație cu tema emigrării.