în revista Orizont, nr. 9/2022

Ceea ce îi reușește lui Mihai Buzea în acest volum este perspectiva asupra prieteniei. Frunza vorbește despre o camaraderie generațională, care făcea, odinioară, suportabilă mizeria socială și care a intrat, postdecembrist, în extincție. Prieteniile se diluează, odată cu anii, rămân în urmă, închise printre filele clasoarelor cu timbre. Problema se pune mai acut pentru cei înstrăinați, care suferă o emigrare dublă: într-o altă țară, într-o altă vârstă. Din firimiturile trecutului „de care, probabil, niciunul dintre noi nu vrem să ne despărțim definitiv” (Matilda), ei se luptă să își încropească, alături de cunoștințe întâmplătoare, cópii ale țării și ale amicițiilor de altădată. O iluzie, desigur. Întâlnirile puse la cale pentru „a schimba două vorbe românești”, și a urmări meciurile Simonei Halep nu reușeșc să reînvie ceea ce s-a pierdut, așa cum marele meeting al „bloculenilor” de la Casablanca (de unde altundeva?), se transformă într-o „reuniune de oameni care nu prea aveau ce să-și spună”. Personajele cărții sunt exponenții unei vârste alungate, definitiv, din Paradisul betoanelor, ca dintr-un joc „Frunza”, stricat.