Două linii de interpretare se impun, deci, cititorului prezent. Prima: romanul e o meditație asupra libertății artistului într-un regim totalitar, cu semnificații ce depășesc destinul blagian, actuale într-o lume încă bântuită de fantasme cenzoriale. A doua: texul, prin pluralitatea muzelor și a vocilor, chestionează însăși natura creației prin propunerea unui model al identității fluide, mereu rescrisă între eros și datoria față de operă. Dacă Blaga era convins că „numai iubind, ne-ncredințăm că suntem”, romanul Florinei Ilis demonstrează că doar scriind (și rescriind) putem spera să fixăm conturul acestei iubiri.
