în revista Familia

În scrierile de non-ficțiune, José Saramago face tot posibilul să-l urăști. Enervant la culme, el irită până atinge nivelul critic de sensibilitate din cititor, pe care-l intuiește după firea proprie, de copil învățat cu pământul, cu ritmul muncii, dar și cu divagațiile viselor. Când simte că exagerează, reduce modulațiile discursului ca un DJ din anii șaptezeci pe care-ți vine să-l feliciți, nu să-i trântești aparatura. Venit de jos ca Istrati al nostru, autodidact cu măsură, Saramago s-a instruit în publicistica de stat până la epurările portugheze din 1975, după care se dedică literaturii. (…) Întotdeauna mi-a plăcut la portughez fervoarea din jurul ideilor. Mocnită, ținută în frâu, tactică. Îndărătul ei, omul răbufnea. Toate cărțile lui sunt, într-o formă sau alta, produsul unui asemenea proces. Expert al distopiilor născute din revolta socială, scriitorul își trăiește propria utopie în anul primirii Nobelului literar. (…) Niciodată plictisitoare, fără să încetinească anduranța ideilor de orice s-ar ciocni, lumile lui Saramago sunt alcătuite din resturi de doctrine și ruine materialiste, din sisteme strivite de altele, de etici pe care timpul le-a uzat și le-a făcut zadarnice. Povești, fabule, iubirea și ura în labirint, obiceiurile pierdute în legende, speranțele moarte care au născut convingeri, fericirile posibile și fragmentele de dumnezeire, resurecția răului, neuitând de corp – în care bătăliile se uită și se trezesc, toate sunt nelipsite când Saramago scrie ficțiunile tablourilor pe care le imaginează.