S-a scris proză despre diasporeni, dar romanul Laviniei Braniște este chiar o reușită pentru că merge în adâncimea dramei trăite de un român fără școală, care e obligat să muncească într-o țară în care nu are cum să se integreze. Vocabularul Sofiei cuprinde barbarisme, vorbe spaniole cu terminații românești, înțelege parțial limbile auzite în camping și, când o podidește visarea, visează numai la România și la trecut. (…) Scriitoarea are un talent deja dovedit, dar care acum e mai vizibil de a transmite o realitate tulburătoare prin intermediul detaliilor semnificative, fără dramatisme, aproape neutru.
