Moni Stănilă este, cu siguranță, una dintre cele mai originale voci poetice din literatura de dincolo și de dincoace de Prut, dar, cu toate că proza sa nu se bucură (încă) de aceeași specificitate care-i face lirica ușor recognoscibilă, poziția sa de romancieră se consolidează, treptat și sigur, pe măsură ce experimentează diverse formule estetice. După ce a publicat în 2020 Țipă cît poți, o specie de basm contemporan despre confruntarea dintre sine și sine, care cultiva spectaculos psihologicul și fabulosul, ar fi fost de așteptat să exploreze în continuare același gen de îmbinări surprinzătoare. Ultimul său roman, Oase strălucitoare (2026), este într-adevăr un text eterogen, dar de cu totul altă natură.
Doar aparent mai cumpătată decît prozele de pînă acum, cartea revine la preocupările politice și ideologice ale primului roman, Al 4-lea (2013), recurente, de altfel, în poezia sa, fără a renunța la jocul cu perspectivele feminine exersat în Țipă cît poți, dar care, dacă în această penultimă proză servea drept instrument de investigare a transformărilor identitare individuale, devine în Oase strălucitoare și un mobil transgenerațional între identități colective și straturi istorice diferite ale aceleiași realități geografice. Romanul dezvoltă, pornind de la confesiunile a trei femei, Laura, Iana și Maria, între care se stabilesc relații care pot fi oricum, dar nu convenționale, o panoramă diacronică și sincronică a experiențelor direct influențate de politicile care au marcat Republica Moldova, de la desprinderea de Regat și pînă la războiul încă în desfășurare în Ucraina.
Laura, protagonista cărții, începe prin a fi un soi de Holden Caulfield al Europei estice de secol XXI, o adolescentă sensibilă și asocială, avînd o relație disfuncțională cu mama sa, Iana, care îi cere să meargă la terapie, nu atît din cauza instabilității psihice a fiicei, cît din cauza fricii pe care aceasta i-o provoacă mamei. Iana păstrează secretă relația cu tatăl Laurei (deși aceasta știe că Leo este cel care o susține financiar) și pierde controlul relației cu tînara pe măsură ce aceasta se apropie de doamna Maria, o pensionară întîlnită în vechiul Cimitir al Eroilor, neîmpăcată cu istoria personală și cu cea a Moldovei, al cărei soț a fost deportat în Siberia, fără a se mai întoarce vreodată. Maria, o ființă la fel de solitară precum Laura, îi împărtășește tinerei perspectiva proprie asupra unui capitol obscur din trecutul Moldovei, dar o încurajează și să înțeleagă literatura drept un instrument care oferă coerență istoriei și speranță viitorului.
La trei ani de la întîlnirea cu Maria, Laura începe o confesiune de tipul memoriilor, care, undeva pe la jumătatea cărții, se apropie de jurnal, pe măsură ce timpul narațiunii și cel al narării se suprapun, iar capitolele care îi aparțin adolescentei alternează cu cele ale Ianei și ale Mariei, a cărei ultimă intervenție este introdusă prin carnetul ei cu amintiri însemnate pe patul de spital. Pe de o parte, există o plurivocitate derivată, evident, din dialogul dintre cele trei generații cu experiențe și percepții diferite, dar, pe de altă parte, se observă ușor o transformare a discursului simultan cu maturizarea Laurei, cu luciditatea pe care o dobîndește, într-un final, Iana, și cu apropierea de moarte care estompează contururile lumii în care trăiește Maria. Este o arhitectură narativă destul de complexă, mai degrabă fragilă decît robustă, neuniformă, pe alocuri cam întortocheată, care impune modificări pe mai multe planuri, și uneori îi scapă autoarei de sub control. Organizarea epică nu se remarcă prin forța narativă sau printr-o structură fortificată, dar intenția nici nu pare a fi aceea de a scrie un roman cu o construcție solidă, ci de a orchestra o polemică între discursuri confesionale și memorialistice, simptomatice atît pentru psihologia personajelor, cît și pentru contextul istoric și politic.
Și din punct de vedere stilistic scriitura este, într-o anumită măsură, eterogenă (și pe alocuri inegală), adaptîndu-se la exprimarea previzibilă fiecărui personaj. Cea mai expresivă mi se pare vocea Ianei, ambiguă, cu descrieri stranii, dar poetice, mai sugestivă, poate, decît cea a Laurei, impregnată de elemente de jargon adolescentin care pot părea forțate și artificiale. Unul dintre cele mai mari atuuri ale cărții este spațiul generos pe care îl lasă echivocului eludarea unei autorități care să impună o deslușire a conflictelor psihologice și sociopolitice, polemica mai mult implicită decît explicită dintre cele trei figuri feminine rămînînd vie și fertilă pentru discuții pe marginile destăinuirilor acestora, chiar și atunci cînd ironia îngăduitoare a autoarei nuanțează anumite puncte de vedere, fără a le invalida.
Decodificarea relației dintre mamă și fiică profită cel mai mult de pe urma acestei ambiguități. Iana, nevrotică și veșnic suspicioasă, știe să-și iubească fiica doar de la o distanță afectivă sigură, construind „un cocon de minciuni“ care să o protejeze de morile de vînt: îi spune că terapia este plătită din banii de la meditații, deși își petrece după-amiezile plantînd brăduți prin Chișinău, în timp ce Leo o achită, fără să fi fost vreodată prezentat Laurei drept tatăl ei. Pentru aceasta din urmă este foarte limpede ce adevăruri se ascund în spatele simulării întreținute de mama sa, mai puțin adevărul că dincolo de spaima pe care o inspiră este, totuși, iubită necondiționat (și neexprimat) de către ambii părinți. Alimentează minciunile mamei cu propriile ei himere pentru că este singurul răspuns pe care a învățat să îl mimeze.
