În Observator cultural, nr. 1325

Sub toate aceste impresii și încercări de a cuprinde înțelegerea acțiunilor tatălui său, atît asupra istoriei familiei, cît și asupra propriei formări, utilizînd acest filtru al unei obsesii față de un autor altminteri fascinante, care dă naștere unui tip de critică extrem de personală și destul de rar întîlnită, Gorzo încearcă să-și pună, de fapt, în scenă propriile sale slăbiciuni, nemulțumiri și revolte. Pe care nu le poate articula într-un discurs tranșant, care să urmărească o cronologie cuminte, ca la carte, prin care să deruleze un aparent exercițiu de sinceritate. Nu e genul lui. Sinceritatea stă tocmai în această poveste montată dintr-o sumedenie de arhive, de la scene de familie pînă la scene din viața lui Greene, proiectate într-o ramă narativă a unei mari istorii fragmentate, care fac din această scriere una cu atît mai interesantă, arătînd și dificultatea vocii narative de a se expune. De altfel, dacă o să citiți cu atenție capitolul nouă, „Imperiul și aventura“, o să dați peste o definiție a romanului de aventuri preluată de la Jacques Rivière, prin care afirmă că genul este un „monstru acoperit cu polipi. Divagații nesfîrșite (confesiuni, pagini de jurnal, excursuri ideologice provocate de personaje) vor întrerupe firul principal“, pe care Gorzo o utilizează ca o motivație pentru propriul stil, spunînd că e cam același lucru pe care îl gîndește și el cu cartea sa. Mai fac o scurtă mențiune legată de aspectul acestui volum. Sfîrșit de aventură îi este dedicat lui Petre Solomon, unul dintre traducătorii noștri de prim nivel, precum și un interpret care cred că ar putea fi revalorificat mai bine. Solomon este traducătorul lui Greene în română, purtînd și o corespondență cu acesta din urmă, însă pe lîngă legătura directă cu subiecul cărții lui Gorzo, e interesant de urmărit și felul în care prezența lui Solomon poate influența puțin modul în care este articulată această scriere. Atît volumele dedicate lui Twain sau Celan, care au un tip de apropiere critică ce are ceva în comun cu modul în care Gorzo îl interpretează pe Greene, cît și volumul de memorii al lui Solomon pot fi speculate ca niște influențe pentru modul în care memoria culturală este combinată cu o memorie personală și în Sfîrșit de aventură. 

Turistul middle-class care nu vede nimic este refrenul pe care Gorzo îl utilizează în conturarea unui portret al călătoriilor sale. Un grup de prieteni pornește în destinații care au de-a face într-un fel sau altul cu Greene; de la Panama și pînă în Antibes, am putea fi tentați să credem că asistăm la niște cărți de călătorie în stilul lui, să zicem, Naipaul (menționat de cîteva ori în carte, imposibil să nu fi fost prezent în contextul Greene). În ciuda escapadelor prin aceste locuri, în care Gorzo însuși își descrie comportamentul întocmai ca pe al unui turist clasic care, deși se concentrează pe a vedea cît mai mult, ratează aproape fără drept de apel felul în care un loc își modulează adevărata viață, este mai degrabă o scriere axată mai mult pe scene de interior. Iar aici nu mă refer la interioritate în sens de spațiu privat, intim (deși nu trebuie exclusă nici această nuanță), cît pur și simplu la cadrele care surprind activitatea dintr-un spațiu închis, de la casele în care s-au tot mutat membrii familiei Gorzo, deveniți aproape niște nomazi urbani din cauza situației economice extrem de precare, pînă la o cameră de hotel sau un interior de mașină. 

Nu vreau să spun că scenele de descriere a lumii de afară nu îi ies bine: de pildă, comparația dintre Bangkok și Singapore, prin prisma felului în care arată bordelurile, mi se pare una dintre cele mai bune. Modul în care vede în Singapore un oraș mult prea artificial, de-un capitalism sufocant și kitschos în ciuda tuturor aparențelor de metropolă perfect ordonată, unde este interzisă guma de mestecat pentru a evita riscul ca aceasta să fie aruncată pe stradă (amenda fiind una exorbitantă), e pus în comparație cu Bangkok, care, deși se confruntă cu multă sărăcie, are un aer mai uman prin dezordinea, agitația și mizeria trotuarelor, care îi conferă o dinamică aparte. Îi ies foarte bine astfel de scene, însă interioarele sînt mult mai reușite din punctul meu de vedere. O imagine emoționantă este felul în care arătau locuințele familiei Gorzo, cu lucrurile mereu strînse, unde spațiile libere erau exploatate la maximum de cei doi copii pentru a-și face locuri de joacă. Menționarea de cîteva ori a micii garsoniere în care stă în chirie și preferința pentru spații mici a naratorului, care nu doar că pot fi mai bine ordonate, dar îi oferă și un sentiment de liniște, este iar o reușită ce completează narativa aceasta a unui individ cu multă frică de expunere, care își ascunde anxietatea sub protectoratul unei intimități casnice. Inclusiv scena cu patronul de bar rus care își dorește să fie regizor de Hollywood, care cu siguranță va fi citată de multe ori de viitorii comentatori ai cărții, personaj ce îl irită inițial pe narator, după care îi devine destul de familiar (și prin acel îndemn de refren de telenovelă low-budget „You have to learn to let go“), descrisă printr-un dialog care te ține în priză, este tot o scenă de interior, care este, probabil, contactul cel mai veridic cu locul în care călătorește. În plus, apare de cîteva ori momentul în care naratorul ia distanță față de ceea ce experimentează în călătorie, notîndu-și tot ce vede într-un jurnal, retras în camera de hotel. Peștera lui Ali Baba, biblioteca în care tatăl își ținea colecția de romane de spionaj, cucerindu-l pe narator, este, poate, un centru care sintetizează cel mai bine toate direcțiile poveștii; de la obsesia pentru Greene, la misterul figurii controversatului tată și evoluția unei familii care nu doar că se luptă cu multe lipsuri, dar este atrasă în cercuri de oameni dubioși din primii ani ai tranziției, pînă la încercările chinuite ale unui narator introvertit de a-și pune viața sub reflectorul public, acestea sînt  doar cîteva dintre reperele care pot fi contrase în acest spațiu, fără a-i construi vrreun fel de aură simbolică pretențioasă.

Călătoria la Drăgășani este episodul meu preferat, pentru că pune în scenă poate cel mai transparent atît felul în care naratorul se deschide, cît și relația cu mama sa, care este folosită și ca o foarte bună lentilă ce urmărește membrii familiei și interacțiunea dintre aceștia. Naratorul Gorzo este un bărbat aflat în jurul vîrstei de mijloc, universitar din middle-class, statut social ce îi conferă un minim confort, și care, în mod esențial, își pune în discurs nereușitele în plan personal, episoadele traumatice și interacțiunile care l-au definit. Se tot aduce în discuție, în cazul lui Gorzo, veșnicul concept obosit de autenticitate a scrisului, dar mi se pare, în acest caz, că nu ajută la nimic. Nu aș vrea să supun relația dintre narator și mamă unui grad de autenticitate și m-aș concentra mult mai mult pe felul în care această relație nu este doar una construită veridic, ci oferă o cale de acces către o istorie de familie foarte complicată, dar care nu este privită niciodată cu resentiment. Mama naratorului este o femeie care suferă foarte mult de pe urma acțiunilor soțului ei, dar nu-l privește în nici un caz cu ură, ci este întotdeauna preocupată de felul în care este construită imaginea lui. Călătoria la Drăgășani este drumul cel mai lung pe care proaspătul șofer care este naratorul urmează să-l facă: mama este copilotul cel mai bun, care îi liniștește frica pe care orice șofer o cunoaște la început de drum. Nu are carnet, însă imaginea pe care naratorul o asociază cu ea ca fiind un copilot permanent al tatălui la volan îi conferă un sentiment de încredere în care nu încape nici o urmă de îndoială, construind și o paralelă foarte bună între tată și fiu. Drăgășaniul este descris tot din interior către exterior; fosta casă a bunicilor paterni, medicii comunității și unele dintre cele mai influente persoane pe plan local, devine un martor atît al schimbărilor sociale, cît și al degradării unui individ și a propriei familii (cazul Trofin și ulterioara detenție fiind declanșatorul acestui lung lanț al decăderilor). Scena cu bunica trăgînd să moară într-un mic apartament comunist care îi devine cămin după ce casa îi este demolată (iar tot statutul privilegiat, cu servitori pe moșie, e distrus) este, fără doar și poate, una dintre mostrele de rafinament ale lui Gorzo. 

Greene nu e prezent aici nici pe post de eminență cenușie și nici exclusiv pe postul spionului de serviciu, care își stabilește relații de putere cu fel de fel de indivizi dintr-o stîngă antiamericană mai mult sau mai puțin radicală, deși cea din urmă trăsătură contribuie mult la tensiunea poveștii. Eu l-am receptat prin două elemente: primul, un bun pretext prin care scrierile sale de aventură reușesc să contribuie ca element critic pentru ascensiunea elementelor fasciste de tip MAGA atît în SUA, cît și în plan extern, precum și al felului în care conducerea actuală a Statelor Unite tratează spațiile periferice prin desconsiderare și impunerea unui control excesiv de putere, care destabiliează și produce tragedii umane la cel mai înalt nivel, cum este genocidul din Gaza (vezi foarte bunul eseu al lui Zadie Smith din The New York Review of Books, despre clipul „Trump Gaza Number One“, pe care Gorzo îl comentează aplicat, cu creionul în mînă). Al doilea este o scenă în care Greene este implicat și care cred că rimează foarte bine, într-un anumit fel, cu apropierea lui Gorzo față de acest autor, scenă ce se leagă de pasiunea autorului Americanului liniștit pentru aventuri de capă și spadă și pentru un anumit cod al cavaleriei. Mai exact, aflîndu-se în plin episod diplomatic important, cot la cot cu Márquez, nu ezită să-i ceară generalului Torrijos un elicopter pentru a afla punctul din Marea Caraibilor unde ar fi mormîntul piratului Francis Drake. Greene e un om care-și deghizează în acțiunile sale politice anumite obsesii de lectură din propria copilărie (cum ar fi Haggard sau Stevenson). Cam așa funcționează și naratorul lui Gorzo; cu toate că atașamentul față de Greene este legat la nivel intim de figura tatălui și de multiplele episoade traumatice, în această poveste, motorul acțiunii este oferit și de această pasiune bolnăvicioasă a unui copil fascinat de aventură (fiind totuși, în ciuda aparențelor, un caracter retras, introvertit). 

Cartea asta mai are un atu; pe lîngă observațiile pertinente ale socialului și intuiții de cea mai bună calitate privind raportările la politic, precum și o foarte bună abilitate de a sintetiza tot ceea ce trăiește în note concise, Gorzo are un stil ce nu prea are cum să te lase indiferent. E puțin vetust, intenționat ușor prețios, transferînd acești indici din stilul criticii sale într-o narațiune care nu se poate desprinde de aceste caracteristici definitorii. Acesta mi se pare marele efect de sinceritate pe care îl aduce Gorzo scrierii sale. El nu poate vorbi despre sine decît prin modul în care interpretează lumea din jurul său prin filmele și cărțile pe care le consumă, adică prin ceea ce știe să facă cel mai bine. Din acest motiv moartea lui Iliescu, Canalul Panama, Graham Greene, Drăgășaniul și figura Papei reușesc să vorbească cel mai bine despre propria persoană. În fond, deși sînt ancore clare cu precedentul volum, nu sînt atît de sigur că Sfîrșit de aventură reprezintă neapărat o continuare la Ce am învățat de la Graham Greene. Mi se par destul de autonome și, dacă ar fi să fac o recomandare poate neobișnuită, eu aș începe cu cel de-al doilea volum. Nu doar pentru că o carte de aventuri poate reprezenta un început mai palpitant (ambele cărți se pot încadra în acest criteriu), însă mi se pare că această căutare a lui Greene prin diverse colțuri ale lumii devine și un fel de inițiere, care te poate pregăti mai bine pentru acel coming of age aparte care este prima carte. Un fel de inversiune care poate avea un efect interesant în această lume în care obsesiile intelectuale nu sînt folosite într-un joc elitist și autosuficient, ci printr-un exercițiu de cunoaștere.